- Iaca, raposatul bunica-meu, zise el dupa o clipa, fie-i tarana usoara ! Era un destrabalat, si el, ca mine ; si cu toate astea, snapanul s-a dus la Sfantul Mormant si a devenit hagiu, Dumnezeu stie si cu ce scop ! Cand s-a inapoiat in sat, unul din cumetrii sai, un hot de capre , care nu facuse nimic bun in viata lui, i-a zis : " Ei, cumetre, mi-ai adus si mie o bucata din Sfanta Cruce a Mormantului ? - Se putea sa nu-ti aduc ? a zis bunicul meu viclean. Cum era sa te uit taman pe tine ? Vino diseara la mine. Ia-l si pe popa sa-si dea binecuvantarea si ti-o dau. Adu si un purcelus fript si niste vin, sa cinstim treaba cum se cuvine . " Seara bunicu-meu se intoarce acasa. Taie din usa lui roasa toata de carii o bucatica de lemn, nu mai mare decat un bob de orez, o inveleste intr-un ghemotoc de calti, toarna deasupra o picatura de ulei si asteapta. Nu dupa multa vreme, iata-l si pe cumatru venind cu popa, cu purcelusul si cu vinul. Popa isi pune patrafirul si-si da binecuvantarea. Are loc inmanarea pretioasei bucatele de lemn, dupa care se reped cu totii la purcel. Ei bine, poti sa ma crezi, poti sa nu ma crezi, jupane ! Cumatrul s-a ploconit in fata bucatelei de usa, dupa aia si-a legat-o de gat si din ziua aceea a fost alt om. S-a schimbat de nu-l mai cunosteai. A apucat calea muntilor, s-a unit cu armatolii si cu Kleftii, a dat foc satelor turcesti. Alerga, neinfricat, prin noianul impuscaturilor. de ce s-ar fi temut ? Purta o bucata din Sfanta Cruce la el, nu-l putea atinge glontele.

Zorba izbucni in hohote de ras.

- Ideea e totul, zise el. Ai credinta ? Atunci o aschie de usa ponosita devine moaste sfinte. N-ai credinta ? Toata Sfanta Cruce nu-i decat o usa ponosita.

Il admiram pe acest om, al carui creier functiona cu atata siguranta si indrazneala si al carui suflet, in orice loc l-ai fi atins, scapara scantei.

- Ai fost vreodata in razboi, Zorba ?

- Parca mai stiu ? raspunse el incruntandu-se. Nu-mi aduc aminte. Care razboi?

- Ma rog, vreau sa spun , te-ai luptat pentru patrie ?

- Ce-ar fi sa schimbi vorba ? Prostii trecute, prostii uitate.

- Tu numesti asta prostii, Zorba ? Nu ti-e rusine ? Asa vorbesti tu despre patrie ?

Zorba ridica capul si se uita la mine. Stateam lungit in pat si deasupra mea ardea lampa cu gaz. ma privi o buna bucata de timp cu asprime, apoi, apucandu-si mustatile cu toata mana :

- Esti un naiv si un pedant, jupane , sa-mi fie cu iertare, zise el in cele din urma. Tot ce-ti spun eu , degeaba iti spun.

Nikos Kazantzakis

"Zorba"

Pe sub plopi , jocul de Pasti era in toi.

Era condus de-un efeb voinic, oaches, de vre-o douazeci de ani, ai carui obraji acoperiti de puf nu stiau inca ce e briciul.

Nikos Kazantzakis

" Zorba"

- Dragul meu, mielul s-a transformat in Zorba.

Zorba e cel care-ti vorbeste, te asigur ! Asculta-ma ! O sa ma blestemi dupa aia. Eu sunt Sindbad Marinarul. Nu ca am strabatut lumea in lung si-n lat, nu, nicidecum ! Dar am jefuit, am ucis, am mintit, m-am culcat cu o gramada de muieri, am incalcat toate poruncile. Cate-s la numar ? Zece ? Ah ! as fi vrut sa fie douazeci, cincizeci, o suta, si sa le incalc pe toate ! Si cu toate astea, daca exista un Dumnezeu, n-am teama nici atatica sa ma infatisez inaintea lui, in ziua sorocita. Nu stiu cum sa-ti explic ca sa pricepi. Toate astea, dupa mine, n-au nici o importanta.

Catadicseste bunul Dumnezeu sa-si bata capul cu niste rame si sa le tine socoteala ? Si sa se supere , sa tune si sa fulgere, sa-si faca inima rea ca ai facut un pas gresit si ai nimerit peste muierea viermelui de-alaturi ? Sau ca ai mancat o bucata de carne in Vinerea mare ? Puah ! Fugiti de-acolo, popi umflati de ciorba !

Nikos Kazantzakis

" Zorba"

Zorba se ridicase , cu parul plin de roua si de pamant.

- Iute, jupane ! imi striga el, sa ne imbracam, sa ne facem ferchesi. Azi e sfestania.

Popa si dregatorii satului se vor grabi sa vina. Daca ne-ar vedea tavalindu-ne prin iarba, ce rusine pentru societate ! Haide, sa scoatem gulerele scrobite si cravatele ! sa scoatem mastile de oameni seriosi ! Nu face nimic daca n-ai cap ; palarie sa ai. Jupane, lumea asta merita un scuipat.

Nikos Kazantzakis

" Zorba"

Acest muncitor ignorant, cand scrie, rupe penitele in graba lui plina de nerabdare. La fel ca pe oamenii care si-au lepadat primii pielea de maimuta, sau pe marii filozofi, problemele fundamentale il domina. Le vede ca pe niste necesitati imediate si urgente. Asemenea copilului, vede toate lucrurile pentru prima oara. Fara incetare, se mira si intreaba. Totul ii pare miraculos si, in fiecare dimineata, cand deschide ochii si vede pomii, marea, pietrele, o pasare, ramane cu gura cascata.

"Ce e minunea asta ? striga el. Ce sunt toate aceste taine care poarta numele de pom, mare, piatra , pasare?"

Mi-aduc aminte ca intr-o zi, pe cand ne indreptam spre sat, am intalnit un mos calare pe un catar. Zorba si-a holbat ochii lui rotunzi uitandu-se la animal. Atat de mari trebuie sa fi fost flacara si intensitatea privirii sale, ca taranul a strigat inspaimantat:

- Pentru Dumnezeu, sa nu-l deochi !

Si-si facu semnul crucii.

M-am intors spre Zorba:

- Ce i-ai facut batranului de-a strigat asa ? l-am intrebat.

- Eu ? Nu i-am facut nimic ! M-am uitat la catar, atata tot ! Pe tine, jupane, nu te mira ?

- Ce anume?

- Ei bine, ca exista catari pe lume.

Nikos Kazantzakis

"Zorba"

" - A treia teorie, zise el grabit, neputandu-mi suporta tacerea, e aceasta : exista vesnicie pana si in viata noastra vremelnica, dar ne e foarte greu s-o descoperim singuri.

Grijile de fiecare zi ne tulbura. Doar cativa, fapturile alese, izbutesc sa traiasca vesnicia pana si in viata lor vremelnica. Iar pentru ca ceilalti s-ar duce de rapa, Dumnezeu a avut mila de ei si le-a trimis religia - astfel ca norodul poate trai si el vesnicia.

Terminase si era vadit usurat de-a fi putut vorbi. Ridica spre mine ochii lui mici lipsiti de gene si ma privi zambind. Ca si cum ar fi spus : "Iata, iti dau tot ce am, primeste ! " M-am simtit profund miscat vazandu-l pe acest batranel oferindu-mi astfel, de bunavoie, unuia pe care abia il cunoscuse, roadele intregii sale vieti.

Avea lacrimi in ochi.

- Ce parere ai despre teoriile mele ? ma intreaba el luandu-mi mana intre palmele sale si uitandu-se la mine.

De parca raspunsul meu avea sa-i dezvaluie daca viata ii slujise sau nu la ceva.

Stiam ca dincolo de adevar exista o datorie mult mai importanta, mult mai omeneasca.

- Aceste teorii pot mantui suflete, am raspuns eu.

Episcopul s-a luminat la fata. Era justificarea intregii sale vieti.

Nikos Kazantzakis

" Zorba"

" Marele ascet isi aduna in jurul lui discipolii si le zice:

" Vai de cel care nu poarta in el izvorul fericirii !

Vai de cel care vrea sa placa altora !

Vai de cel care nu simte ca viata de aici si cea de dincolo nu e decat una !"

Nikos Kazantzakis

" Zorba"

" Vesnicele, zadarnicele, stupidele intrebari: " De ce ? La ce bun? "revin inca odata sa-ti otraveasca sufletul. Aceasta amfora neterminata pe care palise, in timp ce se inalta voioasa si sigura, inflacararea artistului ma umplea de amaraciune.

Deodata, un ciobanas, bronzat de soare, cu genuchii innegriti, cu o naframa marginita de franjuri infasurata in jurul parului sau buclat, rasari pe-o piatra de langa palatul naruit.

- Ei, prietene! striga el spre mine.

Voiam sa raman singur. M-am facut ca nu aud. Dar ciobanasul pufni intr-un ras zeflemitor.

- Ei, te faci ca nu auzi ! Ei, prietene ! ai ceva tigari? Da-mi si mie una ; aci in pustiul asta, mi-e cam lehamite.

Rosti cuvantul "lehamite" cu atata patetism ca mi-a fost mila de el.

N-aveam tigari, voiam sa-i dau bani. Dar ciobanasul se burzului.

- Da-i dracu de bani ! striga el. Ce sa fac eu cu ei? De lehamite ma plang, ti-am zis, da-mi o tigara!

- N-am asa ceva, facui eu deznadajduit, n-am asa ceva !

- N-ai asa ceva! striga, scos din fire, ciobanasul, izbind cu sete in pamant cu botaul. N-ai asa ceva ! Si atunci, ce ai in buzunare? Ca-s umflate doldora.

- O carte, o batista, hartie, un creion si un briceag, raspunsei eu scotand unul cate unul obiectele pe care le aveam in buzunar. Vrei briceagul?

- Am si eu unul. Am de toate ; paine, branza , masline, un cutit, o sula, piele de bocanci si o plosca cu apa, de toate, de toate! Si tu ce cauti aici intre daramaturi?

- Privesc antichitatile.

- Si ce pricepi din ele?

- Nimic.

- Nimic, nici eu. Aia au murit, noi traim. Hai, dute!

Sa fi jurat ca e duhul acelor locuri care ma izgonea.

- Ma duc, am zis eu docil. "

Nikos Kazantzakis

"Zorba"