Acest muncitor ignorant, cand scrie, rupe penitele in graba lui plina de nerabdare. La fel ca pe oamenii care si-au lepadat primii pielea de maimuta, sau pe marii filozofi, problemele fundamentale il domina. Le vede ca pe niste necesitati imediate si urgente. Asemenea copilului, vede toate lucrurile pentru prima oara. Fara incetare, se mira si intreaba. Totul ii pare miraculos si, in fiecare dimineata, cand deschide ochii si vede pomii, marea, pietrele, o pasare, ramane cu gura cascata.

"Ce e minunea asta ? striga el. Ce sunt toate aceste taine care poarta numele de pom, mare, piatra , pasare?"

Mi-aduc aminte ca intr-o zi, pe cand ne indreptam spre sat, am intalnit un mos calare pe un catar. Zorba si-a holbat ochii lui rotunzi uitandu-se la animal. Atat de mari trebuie sa fi fost flacara si intensitatea privirii sale, ca taranul a strigat inspaimantat:

- Pentru Dumnezeu, sa nu-l deochi !

Si-si facu semnul crucii.

M-am intors spre Zorba:

- Ce i-ai facut batranului de-a strigat asa ? l-am intrebat.

- Eu ? Nu i-am facut nimic ! M-am uitat la catar, atata tot ! Pe tine, jupane, nu te mira ?

- Ce anume?

- Ei bine, ca exista catari pe lume.

Nikos Kazantzakis

"Zorba"